Pentru cei care nu știu, am acasă două exemplare minunate de aur viu, care mănâncă baterii la micul dejun și mișună fără să obosească prin casă cât e ziua de lungă. Noțiunea de somn sau odihnă nu s-a inventat încă în universul lor, așa că uneori mai fac și scurtcircuit și se ciocnesc. Chiar azi vorbeam cu o cunoștință și la întrebarea „ce mai fac, cum mă descurc acasă cu cei mici?” i-am răspuns că o bună parte din timp o petrec încercând să îi despart din micile lor certuri pe jucării, teritoriu și afecțiune.

Și chiar așa e, David are 3 ani jumătate, primește activități de la doamnele educatoare, e interesat să lucreze la ele, îi dau și eu provocări noi zilnic, dar vine Maria de 1 an jumătate care este ca un taifun și vrea de toate, trage tot ce-i apare în cale și nu înțelege ori nu o interesează ce fac ceilalți. Ori, dacă Maria este liniștită, o îndeamnă David la șotioare, care se întorc de cele mai multe ori împotriva lui și încep luptele corp la corp.

Am încercat multe metode prin care să îi apropii, să îi fac să înțeleagă că nu e bine să se lovească ori să își vorbească urât. Nu prea au funcționat vorbele la noi, fie ele duioase, fie strigăte de mamă disperată. În schimb, m-am apucat să citesc cartea Irinei Petrea, Și tu poți fi supernanny, iar acolo era dat ca exemplu exact cazul unui băiețel de 4 ani care își lovea surioara. Soluția la încetarea acestui comportament a fost crearea unui colț al aducerii aminte, copilul este sancționat pentru faptele sale nepotrivite, i se explică ce se va întâmpla în continuare și va sta câteva minute în acel colț ca să se gândească la faptele pe care le-a făcut. Știu, nu sună întocmai în acord cu noile norme de parenting, educație cu blândețe, dar secretul este să fii ferm și blând. Trebuie să îi explici copilului întreg procesul, că orice faptă atrage după sine și o consecință, iar în momentul în care rănește pe cineva va fi sancționat. Am mai vorbit cu o prietenă psiholog și ea mi-a dat ideea scaunului aducerii aminte, și mi s-a părut mult mai potrivit, mai blând. Ei, vreau să vă spun că a fost cea mai mare greșeală pe care am făcut-o, scaunul aducerii aminte a fost primit de el ca pe o tortură, iar David era mai înverșunat. Două zile a ținut și am renunțat la ideea scaunului aducerii aminte când mi-a spus la somnul de prânz că pe el îl supără și îl agită foarte tare când îl duc pe scaun și vrea să ne bată pe toți. Mi-am cerut scuze că l-am supărat atât de tare, i-am spus că mă bucură faptul că mi-a povestit cum se simte în acel moment și că voi înceta să îl mai pedepsesc.

Am insistat cu terapia prin cărți. Am citit, exemplificat, aplicat în relațiile din casă. Jocul de rol ne-a ajutat și el foarte mult. Am inventat un personaj, Țop-Țop, un iepure care îi vine în ajutor de fiecare dată când are sentimente ciudate față de Maria. Vorbește cu Țop-Țop mereu și iepurașul îl sfătuiește ce să facă pentru că și el are două surioare mai mici, Lia și Mia, și e tare priceput la fetițe. Țop-Țop sunt degetul arătător, respectiv degetul mijlociu de la mâna mea stângă și îl proiectez pe tavan cu lanterna de la telefon, seara, iar ziua e înfățișat doar de degete dat fiind faptul că nu îi mai putem proiecta umbra. 🙂

Încă o idee pe care am primit-o de la o prietenă și a funcționat foarte bine la noi (cel puțin pe termen scurt), a fost un exercițiu de conștientizare al sentimentelor: ce înseamnă, cum se manifestă, care ne fac să ne simțim bine, care ne fac să ne simțim rău. Am făcut așa: am printat un omuleț care îl înfățișa pe David, am scris pe bucățele mici de hârtie câte un sentiment și i-am atribuit fiecăruia câte o față tristă sau una veselă. Mai întâi i-am explicat copilului pe înțelesul lui ideea de sentiment, apoi l-am rugat să își aleagă sentimentele care îl fac să se simtă bine și pe care vrea să le păstreze mereu, să le cultive și să crească în suflețelul lui mic. Am luat fiecare bucățică de hârtie, i-am citit ce scrie pe ea, i-am explicat sentimentul respectiv și el a hotărât dacă îl păstrează sau îi face rău și îl înlătură. Pot să vă spun că sunt două zile de când am făcut exercițiul acesta iar David e mult mai grijuliu, zâmbitor și liniștit. La noi a funcționat, poate vă ajută și pe voi.

Consider că ultimul exercițiu poate fi aplicat cu succes și la copiii mai mari, dar și pe adulți. Un exercițiu bun de introspecție care ne va ajuta să ne dăm seama care sunt de fapt valorile noastre, care sunt sentimentele negative care ne încearcă și cum am putea să le înlăturăm. Voie bună!

Cât despre Maria, ea este încă prea mică pentru exercițiile pe care le fac împreună cu David, dar îi citesc și ei mult, o înconjurăm cu iubire și ne bazăm pe puterea exemplului. Dacă david și noi ne purtăm frumos cu ea, ne va răsplăti cu aceeași monedă. 

Voie bună!